Mrrrr
AdMiN
 Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 2186
|
|
Gabriel Liiceanu: "Extremele culinare ale vieţii"
- Frugalitatea şi Desfrīul - le-am trăit īn două ocazii apropiate īn timp şi īntr-un mod perfect paradoxal: īn anii '80,
cel mai sumar prīnz l-am experimentat īntr-o ţară a opulenţei (Germania), iar cea mai barocă cină, īntr-o ţară a mizeriei, (Romānia).
Īn 1984, eram la Heidelberg cu Andrei Pleşu, īn ultimele luni ale bursei Humboldt. Sīntem invitaţi de o prietenă comună din Germania la o reuniune de familie, īn vila părinţilor ei dintr-un orăşel de pe malul lacului Konstanz .
Tatăl prietenei era directorul Institutului Max Planck din München, iar vila unde am fost invitaţi avea o superbă grădină care dădea spre lac. Cīnd am ajuns, masa era deja īntinsă īntr-un chioşc şi toţi membrii familiei - gazdele (generaţia trecută de 60 de ani), copiii lor, adunaţi de prin diferite ţări ale Europei unde-şi aveau jobul, şi copiii acestora - ne aşteptau īn grădină. Eram, parcă, adulţi şi copii, vreo 12 persoane.
Pleşu, cu gīndul la ospăţul care urma să-nceapă, era destul de trist, pentru că invitaţia īl prinsese īn prima săptămīnă a dietei Scarsdale: īn ziua aceea, la prīnz, avea pui cu salată şi, extrem de conştiincios, venise, īntr-un pacheţel, cu porţia de pui, spunīndu-şi că din partea gazdelor va exista o deplină īnţelegere pentru rigoarea lui alimentară.
Şi masa a īnceput. A fost adus un castron mare, plin cu salată verde. Trecīndu-l din mīnă īn mīnă, fiecare şi-a pus īn farfurie două-trei frunze de salată. După ce a făcut turul mesei, castronul s-a golit şi am īnceput cu toţii, cu un aer oarecum pios şi preocupat, să mīncăm, pe-ndelete, frunzele de salată. Episodul nu a durat, totuşi, cu conversaţie cu tot, mai mult de cīteva minute.
Apoi am aşteptat cuminţi pīnă cīnd doamna casei a apărut din bucătărie cu o bucată de pulpă de porc la cuptor, nu mai mare de 1 kilogram. «Kurt», i s-a adresat ea soţului ei, «am să te rog să tai tu friptura». Apoi, către noi: «Se pricepe grozav la tăiat friptură!». Directorul Institutului Max Planck din München s-a sculat īn picioare, a luat platoul īn faţă şi cu un cuţit cu lama lungă a īnceput să taie carnea īn felii nu mai groase de cīţiva milimetri. Era un adevărat maestru: nu am văzut niciodată o friptură de porc tăiată atīt de subţire. Pe măsură ce tăia, fiecare īşi primea īn farfurie felia de carne cīt coala de hīrtie.O bucată cam de două degete a rămas mai departe, netăiată, pe platou şi a poposit, stingheră, īn mijlocul mesei. Īn timp ce unul dintre copii umplea conştiincios paharele dintr-o carafă cu apă de la robinet, un castron cu cartofi a făcut turul mesei şi fiecare ne-am pomenit cu o jumătate de cartof alături de pojghiţa de carne.
Cu un Guten Appetit! rostit voios de directorul Institutului, s-a dat semnalul pentru atacarea felului al doilea. Ţin minte că am terminat carnea şi jumătatea de cartof din trei īnghiţituri, fără să manifest, īnsă, vreo formă de lăcomie. Apoi, am simţit cum urcă īn mine, devastatoare, foamea.
Pleşu, care stătea la masă līngă mine, a văzut pesemne disperarea care-mi apăruse pe chip. Cu gesturi delicate, sub masă, a desfăcut pacheţelul cu carnea de pui şi mi-a strecurat o bucăţică. «Băi, mănīncă şi asta, mi-a şoptit, c-o să ţi se facă rău. Eşti livid». Am aruncat īn gură, pe furiş, bucăţica de pui, zīmbind īntre timp politicos şi avīnd aerul că sīnt interesat de conversaţie. Masa nu durase, cu tăiatul fripturii cu tot, mai mult de zece minute. Farfuriile goale străluceau acum īn faţa noastră.
Şi-atunci s-a-ntīmplat ceva de necrezut. Directorul Institutului Max Planck s-a lăsat pe spătarul scaunului, parcă doborīt de opulenţa prīnzului, şi, cu mīinile la ceafă, a rostit satisfăcut: Ich könnte sagen, wir haben wunderbar gegessen!(«-Aş zice c-am mīncat excelent!») - Und denke nur, Schätzchen - īi răspunse doamna -, daß du Furcht hattest ein Kilo Fleisch wäre nicht genug. Wir haben noch was für morgen. («-Şi cīnd te gīndeşti, dragul meu, că te temeai că n-o să ne-ajungă 1 kilogram de carne. A mai rămas şi pentru mīine»).
Peste cīteva luni eram īn ţară . In casa chirurgului, colecţionar īmpătimit de pictură şi bun prieten cu prietenul nostru, pictorul Horia Bernea. De bucuria revenirii noastre īn ţară , Bernea ne propune să facem un salt pīnă la Brad şi să sărbătorim aşa cum se cuvine revederea. «N-aţi trăit voi aşa ceva de cīnd v-aţi născut!» ne-a asigurat el, şi ne-am urcat īn Käfer-ul lui.
Seara, către ora 7, eram īn casa doctorului. Era o casă cu un singur nivel, cu camere multe şi o curte mare. Separat, un «atelier» - pinacotecă, īn care doctorul īşi rīnduise cu grijă comorile.
Bernea ne-a prevenit de pe drum că la masă nu vor sta decīt bărbaţii: tatăl doctorului, doctorul şi noi, cei veniţi din Bucureşti. Şi că, īn timpul mesei, soţia doctorului, purtīnd, special pentru acest eveniment, perucă albă, se va afla īn spatele scaunului invitaţilor, urmărind ca totul să decurgă cum trebuie.
Şi īntr-adevăr, la puţină vreme după ce am ajuns, am fost poftiţi la masă īntr-o spaţioasă sufragerie. Nu īnainte, īnsă, de a ni se prezenta bucătăria - un adevărat laborator cu pereţii tapetaţi de rafturi pline cu cratiţe strălucitoare - şi cămara, din care mi-au rămas īn minte şiragurile de cīrnaţi şi şunci afumate atīrnīnd din tavan, brīnzeturile īn coajă şi borcanele mari, din acelea pentru murături, pline cu ouă.
Masa a īnceput cu gustări: pateuri cu carne şi cu brīnză, buşeuri cu ciuperci, platouri cu chifteluţe, rulouri de şuncă umplute cu salată de boeuf şi alte platouri cu diferite soiuri de cīrnaţi. Toate stropite cu o palincă de pere.
A venit apoi un borş de perişoare cu smīntīnă. Bernea avusese dreptate: soţia domnului doctor, īmpodobită cu o perucă albă, trecea prin spatele fiecărui scaun şi se oprea cīnd la unul, cīnd la altul dintre musafiri, preluīnd, oarecum, perspectiva acestuia asupra mesei şi urmărind, totodată, dacă īi lipseşte ceva.
Mă īncerca o oarecare nelinişte cīnd īi simţeam mīinile strīngīndu-se pe spătarul scaunului meu şi cīnd o voce şoptită mă īntreba dacă totul este īn ordine. Totul era, desigur, īn ordine, dar cina ameninţa să ia o turnură ucigaşă.Au urmat sărmăluţe īn foi de ştevie, apoi căprioară la tavă cu sos de capere.
Prietenii mei erau īn extaz. Īncepusem să gīfīi. Trecuse de miezul nopţii, cīnd a apărut un uriaş tort, alb ca neaua şi ornat cu felii de portocală proaspătă. După ce Bernea, gurmand şi băutor de nădejde, ca să mai bea «cīteva şpriţuri rosé», a revenit scurt la cīrnăciorii de la īnceputul mesei, ne-am retras, mai corect spus ne-am tīrīt, īn dormitoarele noastre.
Şi a venit a doua zi, pe care aveam să o petrecem tot la Brad. Programul era deja făcut: după micul dejun, urma să facem o excursie pīnă la «gorunul lui Horia», apoi, pentru a vedea cruci de piatră din Secolul al XIV-lea, īn cimitirul vechi din Brad. Pe la ora 11 dimineaţa eram apţi pentru «micul dejun», dacă acest nume se potriveşte cu ceea ce a urmat. Am fost puşi la masă, de astă dată īn spaţioasa bucătărie-laborator. Masa era mare, aşa īncīt īn mijlocul ei īncăpeau (cu greu, ce-i drept) «gustările», aliniate pe căprării, destinate micului dejun: rīnduri de brīnzeturi, rīnduri de cīrnaţi, altele de pateuri, rīnduri de dulceţuri şi miere, lapte dulce şi lapte bătut, iaurturi, ouă fierte şi... palinci.
Dar, īnainte de a ne decide noi pe unde să atacăm deasa pădure de mīncăruri de pe masă, ne-am pomenit īn farfurii cu două perechi de «vişle», crenvurşti ardeleneşti făcuţi din carne de capră. Pleşu a continuat cu o cană cu lapte şi un ţoi de palincă, o intrare lichidă destul de ambiguă, care avea, īnsă, avantajul că era deschiderea şi către partea mai angelică a micului dejun - dulceţurile - şi către cea drăcească - brīnzeturile tari şi cīrnăţăria.
Episodul alimentar matinal nu a durat mai mult de o oră şi jumătate, aşa īncīt, spre ora 1, ne-am īnceput excursia. Īnsă, nu īnainte ca, tocmai cīnd eram pe punctul de a trīnti portierele maşinii, mama doctorului să ţīşnească din casă cu o valijoară īn mīnă. «- V-o pun īn portbagaj, ne-a spus, dacă vi se face cumva foame pe drum. Sīnt nişte şniţele de pui. Şi murături. Şi să veniţi repede la masă!»
Există cīteva poze pe care Bernea ni le-a făcut, lui Pleşu şi mie, īn cimitirul de la Brad, din profil, stīnd jos, rezemaţi fiecare de-o parte şi de alta a unei vechi cruci de piatră. Amīndoi aveam aerul unor oameni răpuşi de mīncare, cu burţile profilate īn prim-plan. Din poză răzbate parcă geamătul celor doi, iar īn urechi īmi stăruie şi acum rīsul fericit al lui Horia Bernea, care-şi degusta reuşita isprăvii puse la cale cu atīta drag īn cinstea īntoarcerii noastre īn ţară .
Dar nu trecuserăm īncă de jumătatea īncercării. Către 5 după-amiază, am ajuns acasă, unde eram aşteptaţi, desigur, cu «masa de prīnz». Nu mai ţin minte ce am mīncat. Ştiu doar că, spre orele 7 seara, am fost poftiţi de gazda noastră să-i admirăm colecţia de pictură. Şi, īn timp ce ziceam ba una, ba alta despre pīnzele care, scoase cu mīndrie din rasteluri, ne treceau prin faţă, mama doctorului a intrat radioasă, cu o tavă de plăcinte cu brīnză tocmai scoase din cuptor. «- Luaţi, ne-a zis, cīt sīnt calde, iar peste o oră mīncăm de seară».
S-a petrecut atunci un fenomen ciudat, pe care nu-l īnţeleg nici pīnă īn ziua de azi. E limpede că nici unul dintre noi «nu mai putea». Există, īnsă, pesemne, o logică şi-o psihologie pentru la «grande bouffe», care, odată declanşate, nu mai pot fi oprite decīt prin moarte.
De altfel, īn filmul din 1973 al lui Marco Ferreri, īn care se pune la cale un suicid gastronomic īn patru, totul se petrece īntr-un weekend, aşadar pe parcursul a două zile. Noi ne apropiam de sfīrşitul acestei perioade.
Ca la un semn, ne-am aruncat toţi asupra plăcintelor calde şi le-am devorat īn cīteva clipe. Peste o oră, eram reinstalaţi la masă şi retrăiam, īntr-o nouă formulă culinară (din care nu-mi mai amintesc decīt de o mīncare de gutui cu pulpe de curcan), ritualul cu peruca de cu o seară īnainte.
Eram, totuşi, foarte tineri. Nu am altă explicaţie pentru faptul că am rămas vii".
_______________________________________
|
|
